Înființarea armatei pământene în cele două principate a trezit un mare entuziasm în rândul locuitorilor din cele două principate. Un mare număr de tineri animați de stimente patriotice s-au înrolat în oștire, atrași de statutul social conferit de apartenența la o instituție prestigioasă a țării, dar și de uniforma „europenească”, modernă și elegantă, care contrasta cu straiele tradiționale, de sorginte balcano-orientală, purtate de vechea generație.

Înființate și organizate sub controlul adminsitrației militare rusești, uniformele militare moldo-valahe au preluat linia ținutelor armatei țariste, ea însăși influențată de moda militară europeană, în primul rând de cea prusacă. Totuși, modelul ales pentru uniformele românești nu a fost cel al trupelor rusești de linie, caracterizate prin mondire-frac strânse pe talie, cu aspect rigid și s-a optat pentru o tunică lungă până la genunchi, ceva mai lejeră, asemănătoare cu caftanele trupelor auxiliare rusești, de cazaci. Acestă alegere a fost poate făcută și pentru faptul că, initial, oștirile pâmântene au îndeplinit misiuni administrative, de pază și ordine în teritoriu, rolul de apărare împotriva atacurilor din afară urmând să fie executat de forțele puterilor suzerană și protectoare.

În cursul anilor următori, rolul oștirilor pământene a crescut considerabil iar atribuțiile lor s-au diversificat. Pe lângă infanterie și cavalerie au apărut noi arme și servicii: artilerie, pompieri, flotilă etc. Uniformele militarilor au cunoscut și ele o evoluție continuă, în conformitate cu schimbările produse în moda militară europeană. În acest context, pe la mijlocul anilor 1840, în garderoba ostășească națională a intrat casca cu țepușă, coifură originală care are o poveste extrem de interesantă.

La sfârșitul deceniului patru al secolului al XIX-lea, țarul Rusiei, Nicolae I (1825-1855), și-a propus să înlocuiască ceacoul infanteriștilor ruși cu o nouă coifură, o cască confecționată din piele, apelând pentru aceasta la serviciile artistice ale generalului Lev Ivanovici Kiel (1793-1851), membru al Academiei de Artă din Sankt Petersburg. Noua coifură era inspirată din casca din piele a cuirasierilor ruși, la care a fost înlocuită creasta cu panaș, printr-un ornament ascuțit, de forma unei grenade cu flacără, simbolul universal al infanteriei. Casca era înaltă și rotunjită la partea superioară, prevăzută cu vizieră, apărătoare de ceafă și cu jugulare din solzi de alamă. În față, casca era ornată cu emblema specifică a armatei imperiale, vulturul bicefal așezat pe un scut antic pe care era fixat numărul unității. La paradă, grenada din vârful căștii putea fi deșurubată și înlocuită cu un panaș din păr de cal de culori diferite, specifice armei sau serviciului. Casca a fost oficial adoptată în anul 1844 și a echipat întreaga infanterie de linie și garda imperială. Ea a rămas în serviciul infanteriei de linie rusești până după Războiul Crimeii, iar la garda imperială rusă, până după Războiul Ruso-Româno-Turc, din 1877-1878.

Și totuși această coifură originală, inventată de ruși, avea să devină reprezentativă în epoca modernă pentru o altă putere militară, este vorba de armata germană. Povestea căștii simbol a militarismului prusac a început în anul 1837 când prințul Karl-Alexander (1801-1883), fiul mai mic al regelui Prusiei, Friederich Wilhelm III (1797-1840) a efectuat o vizită în Rusia și țarul Nicolae i-a prezentat noul model de cască, aflat în stadiul de proiect. Ideea i-a plăcut prințului Karl care, revenit la Berlin, i-a prezentat-o tatălui său cu propunerea de a o introduce și în armata prusiană. Regele Friederich Wilhelm III nu a fost încântat de noul model de coifură, pe care o considera scumpă și inutilă, însă după moartea sa, produsă în anul 1840, fiul acestuia, Friederich Wilhelm IV (1840-1861), a agreat propunerea fratelui său mai mic. Ca urmare, în anul 1842 coiful cu țepușă a fost adoptat ofricial în armata prusiană, devansând inițiativa rușilor care încă mai studiau noul model de coifură. Introducerea căștii cu țui a fost, se pare, determinată și de studiile care se făceau în Germania pentru adoptarea unui echipament militar cât mai eficient, menite să înlocuiască ținutele cu „talie de viespe” utilizate de majoritatea armatelor europene din prima jumătate a secolului al XIX-lea. În acest sens, cercetările făcute de medicul oculist german Jüngkenn, care atribuia purtării ceacoului, apariția unor inflamații ale organului vederii, observate la militasri din armata belgiană și din unele regimente ale celui de-al 8-lea Corp Rhenan, recomandau adoptarea unei noi coifuri, mai practice și mai puțin dăunătoare sănătății. Coiful cu țepușă a fost distribuit infanteriei prusace în 1842, iar din 1844 și artileriei, coifurile acesteia având ca ornament, în locul țuiului, o sferă din alamă, ca simbol al ghiulelelor utilizate la acea vreme de tunari dar și pentru a împiedica rănirile atunci când servanții se aplecau să manevreze tunurile. Casca prusiană era doar în linii mari asemănătoare modelului rusesc. Ea diferea prin mai multe detalii. Calota era mai înaltă, grenada cu flacără era înlocuită printr-un ornament conic, din alamă, cele două vizere aveau colțurile ascuțite, nu rotunjite ca la ruși, iar vizera frontală era întărită cu o ramă din alamă. Desigur și emblema era diferită casca prusiană fiind ornată cu vulturul regatului Prusiei.

Ulterior, casca prusiană a fost preluată ca model de majoritatea statelor germane și de un mare număr de armate europene sau de pe alte continente.

Printre primele oștiri care au adoptat casca cu țui s-au numărat și cele ale Moldovei și Țării Românești. Moldova a introdus casca cu țui în dotarea infanteriei încă din anul 1845, probabil sub influența armatei țariste, dat fiind că modelul ales a fost cel rusesc, casca având țuiul de forma unei grenade cu flacără și vizierele rotunjite. Casca era ornată cu simbolul Moldovei, capul de bour, confecționat din alamă. Începând din 1854, emblema de pe căștile infanteriei s-a schimbat, căpătând o formă mai elaborată: un scut eclectic având în centru capul de bour, surmontat de o coroană princiară, încadrat de doi delfini cu cozile încolăcite, conturnat de razele unui soare semirotund, având la bază o cunună de frunze de laur și stejar. Trebuie precizat faptul că doar primele unități de infanterie moldovenească au purtat cască de acest model, batalionalele create succesiv fiind reunite în anul 1856 în „Regimentul de mușchetari”. Al doilea regiment de infanterie moldovenească, înființat în anul 1858, pe vremea căimăcămiei lui Nicolae Vogoride (1820-1863), a fost denumit „Regiment de șaseri” și a fost echipat în uniforme „à la française”, ca un simbol al desprinderii de influența rusească după încheierea Războiului Crimeii, în conformitate cu noul statut al principatelor stabilit prin Conferința de pace de la Paris, din 1856.

Și în Țara Românească s-a decis introducerea căștii cu țepușă în dotarea infanteriei prin Înalta poruncă de zi nr. 108, din 15 august 1845, acestea urmînd a avea „toate cerculețe de alamă pe marginea cozorocului, cu sultanuri negre de păr de cal, afară de ale muzicanților care vor fi cu sultanuri roșii”. Este posibil ca acestă hotărâre să fi fost influențată de vizita în Țara Românească a prințului Albrecht al Prusiei (1809-1872), în vara anului 1845, la întoarcerea sa din călătoria în Orient: Se pare că acesta i-a prezentat principelui Gheorghe Bibescu (1843-1848) îmbunătățirile aduse echipamentului armatei prusiene în perioada respectivă, inclusiv căștile cu țepușă. În acest sens, în anul următor prințul Albrecht i-a trimis domnitorului Bibescu câteva „mostre ale îmbrăcămintei armatei prusiene” împreună cu o „dare de seamă despre organizațiunea, puterea și îmbrăcămintea armatei ei (prusiene, n.a.)”. Deci, oștirea Țării Românești a fost interesată de variantra prusacă a căștii cu țepușă. Totuși, din cauza costurilor ridicate ale acestor coifuri, întroducerea lor în dotarea infanteriei muntene nu s-a produs imediat. Imaginile cu infanteriști români, publicate în Regulamentul infanteriei din 1847 și în „Albumul Oștirii” realizat de Bielz și Danielis în anul 1852, îi înfățișează pe infanteriști munteni purtând încă ceacouri. Începând din 1850, artileriștii, a căror armă a fost creată în noiembrie 1843, au fost echipați cu căști cu țui, cu panaș negru la mare ținută iar prin Înalta poruncă de zi nr. 123 din 21 iunie 1851, „Șeful oștirii” (spătarul sau ministrul de război) ajutorul său, aghiotanții domnești, funcționarii „Ștabului” (statul-major) oștirii, au primit și ei căști cu țui ca ale artileriei. Din imaginile de epocă reiese că acestea erau de model rusesc, cu borurile rotunjite, probabil ca urmare a influenței exercitate de trupele rusești de ocupație din principate, după intervenția împotriva revoluției pașoptiste.

Nu se știe cu precizie când s-au introdus castile cu țepușă pentru toată infanteria Țării Românești, însă din relatările contemporanilor și din puținele surse iconografice rămase, reiese clar că în ajunul Unirii Principatelor, cele trei regimente de infanterie muntene erau echipate cu căști cu țui, de model prusian (țui ascuțit și viziere ascuțite).

Muzeul Militar Național posedă în colecțiile sale o astfel de cască de infanterie munteană, una dintre cele mai vechi și mai valoroase piese de echipament a muzeului, aflată într-o stare foarte bună de conservare. Ea este de model prusian, confecționată din piele groasă de toval, cu calota înaltă și rotunjită, ornată la partea superioară cu un țui din alamă, de formă conică, înșurubat pe un suport cu patru laturi alungite, dispuse în cruce. Casca are viziere din piele-toval, frontal și posterioară, cu marginile în unghi, cea din față întărită cu o ramă din alamă iar cea posterioară cu o nervură verticală și mediană, care urcă pe calotă până la suportul țuiului. Casca se fixează pe cap prin intermediul a două jugulare din solzi de alamă, montați pe fâșii din piele, jugulara din dreapta fiind aplicată peste o cocardă striată, tricoloră, cu roșu la exterior. Casca este ornată în față cu acvila Țării Românești, cruciată și încoronată, având în ghiare un sceptru și o spadă.

După Unirea Principatelor, prin noul regulament al uniformelor de infanterie din noiembrie 1859, care unifica ținutele celor două oștiri, casca cu țepușă de influență ruso-prusiană dispărea din garderoba ostașilor români, autoritățile militare optând pentru uniformele de model francez. Casca cu țepușă va reapărea în echipamentul militarilor români, în 1868, sub influența noului domnitor al României, german prin naștere, însă doar pentru o parte a acestora, jandarmii pedeștri și călări, devenind specifică pentru această armă până la desființarea monarhiei, în decembrie 1947.

Dr. Horia Șerbănescu